Măsura succesului combaterii corupției în România este dată de rezistența pe care acest demers o întâmpină din partea elitei politice pe de o parte, precum și dintr-o parte a societății civile. Problema care se pune în momentul de față este dacă efortul anticorupție este sustenabil pe termen lung. O evaluare superficială a măsurilor anticorupție luate până în prezent sugerează că acestea nu și-au atins încă obiectivul, deși eficiența lor a fost recunoscută de rapoartele MCV, iar publicul românesc manifestă un grad ridicat de încredere în DNA. Suntem încă departe de a atinge masa critică care să ne permită să spunem că fenomenul corupției este adus sub control, dar direcția este bună.
Combaterea corupției a depășit nivelul de campania ad hoc, declanșată pentru atingerea unor obiective de politică externă sau atragerea de investitori, dar încă nu este un efort național, adică aceasta nu reflectă un consens larg existent în interiorul societății românești. Acțiunile de combatere a corupției întâmpină o rezistență sporită atât din partea politicienilor care își văd astfel amenințate accesul preferențial la resursele publice și statutul în societate, cât și din partea unei părți a societății civile, care privește acțiunile anticorupție cu neîncredere și le consideră o răfuială între facțiuni politice rivale. Pentru o bună parte a societății civile combaterea corupției abate atenția de la probleme mai grave cum ar fi lipsa egalității de șanse și polarizarea socială, iar „discursul anticorupție” legitimează privatizarea serviciilor publice.
Rezistența față de combaterea corupției este direct proporțională cu intensificarea acesteia. Pe măsură ce anchetele de corupție au căpătat amploarea, au început să aducă în fața justiției nume consacrate ale politicii românești (Elena Udrea, Varujan Vosganian, Dan Șova) și au descoperit afaceri de corupție substanțiale, cum ar fi dosarele EADS și Microsoft, elita politică a devenit din ce în ce mai reticentă față de acțiunile de combatere a corupției.
Rezistența elitei politice se manifestă prin blocarea în parlament deciziilor de încuviințare a urmăririi penale sau a arestării, prin propuneri de amendare a codului penal, prin promovarea unor discursuri care pun sub semnul întrebării însăși combaterea corupției și prin absența colaborării de bună credință cu puterea juridică. Președintele senatului Călin Popescu Tăriceanu a încercat chiar să echivaleze votul senatorilor pentru respingerea începerilor de urmărire penală sau de arestare preventivă cu deciziile unei curți de justiție, o uzurpare fără precedent a puterii judecătorești și punerea în discuție însăși principiului separației puterilor în stat.
O dată ce majoritatea senatorilor a decis respingerea solicitării procurorului general, decizia a devenit un act cu putere juridică al Senatului, iar eu, ca președinte, am obligația să apăr deciziile Senatului, iar celelalte autorități ale statului au datoria să le respecte în aceeași măsură ca hotărârile definitive ale instanțelor.
Poziția șefului Senatului este absurdă din punct de vedere constituțional și juridic. Legislativul crează legile, dar numai judecătorii se pot pronunța asupra interpretării acestora – adică parlamentarii votează legile, dar judecătorii decid cum se aplică. Parlamentul funcționează într-o logică partizană și deci nu se poate substitui unei instanțe judecătoreși. Apoi un parlament poate reveni asupra unei teme politice de câte ori dorește, dacă există o majoritate în acest sens, în timp ce o curte cu greu poate reveni asupra unei decizii definitive (res judicata).
Ultimul atac la adresa justiției și combaterii corupției a venit chiar zilele acestea din parte celui care și-a construit cariera politică pe idealul statului de drept și a justiției independente: Traian Băsescu. Atacul a fost declanșat de investigarea și arestarea unor aliați politici ai dânsului, dar și pentru a arăta că este încă relevant din punct de vedere politic. Ieșirile publică a lui Traian Băsescu la adresa DNA, ÎCCJ și a combaterii corupției dovedește cât de fragile și vulnerabile sunt din punct de vedere politic temele statului de drept și a combaterii corupției. Politicienii români în momentul de față pot fi doar apărători vremelnici a acestor teme fundamentale pentru dezvoltarea unei societăți.
Reticiența societății civile în a sprijini combaterea corupției și statul de drept s-a observat în 2012 în timpul crizei generate de a doua suspendare a președintelui Traian Băsescu, cea mai gravă criză politică din ultimii 25 de ani. Protestele din 2013 împotriva proiectului de la Roșia Montană au reprezentat o nouă oportunitate pentru ca o parte a societății civile să pună sub semnul întrebării scopul combaterii corupției. „Animatorii” acestor mișcări de protest au considerat că lupta împotriva corupției reprezintă doar o fațetă a luptei politice.
Iar o bună parte din protestari au reproșat DNA, principalul actor în lupta anticorupție, faptul că nu investighează afacerea Roșia Montana.
Apogeul neîncrederii celor implicați în protestul #unițisalvăm față de agenda statului de drept și a combaterii corupției a fost pe 10 decembrie 2013, când în timp ce parlamentarii treceau legile amnistiei și a grațierii, amendau Codul Penal, și adoptau legea lobby-ului și a minelor, sediul Avocatului Poporului era „ocupat” de activiștii care se opuneau proiectului minier de la Roșia Montană. Neîncrederea față de combaterea corupției și față de agendă reformării justiției a fost însă una din cauzele principale ale dispariției protestelor #unițisalvăm. Mișcarea s-a scindat, unii dintre activiști optând pentru radicalizarea protestelor – a se vedea îndemnul la boicotul alegerilor europarlamentare – în timp alții s-au reorientat spre mișcări politice sau candidați care aveau pe agendă combaterea corupției și consolidarea statului de drept (Monica Macovei și M10, Klaus Iohannis).
Mult mai insidioase decât atacurile directe la adresa justiției venite din partea politicienilor sau în urma campaniilor mediatice sunt însă discursurile care pun însăși sub semnul întrebării efectele combaterii corupției. S-a ajuns astfel de la tradiționala acuzația că anticorupția e o perdea de fum care ascunde de fapt răfuieli politice, la acuzația că economia e blocată din cauza anchetelor anticorupție. Această schimbare de retorică reflectă sporirea încrederii cetățenilor în acțiunile de combatere a corupției și efectul alegerilor prezidențiale din 2014.
Între discursurile anti-combaterea corupție care au apărut în spațiul public românesc se mai numără și cel alarmist: ce facem, partidele sunt destructurate de DNA? Ce punem în loc? Ce ne facem, economia este blocată, capitaliștii români intră „la răcoare”? Nu mai avem capitaliști autohtoni că i-a săltat DNA și le dispare business-ul! Campania anticorupție riscă să pună în discuție sistemul de partide și riscăm să ajungem în situația Italiei, după operațiunea Mani Pulite, conform Ioanei Lupea.
Acest tip de discurs alarmist scapă din vedere detalii importante. Lupta anticorupție din România încă nu și-a atins apogeul și nici un partid nu a fost destructurat. Unele partide au fost mai afectate decât altele de combaterea corupției, însă nu am avut încă de-a face cu prăbușirea unei formațiuni politice sau punerea sistemului de partide sub semnul întrebării. Pe de altă parte a spune că operațiunea Mani Pulite a destructurat sistemul de partide italian reprezintă o exagerare. E adevărat, Democrazia Cristiana a dispărut electoral și politic în urma scandalurilor de corupție, însă concomitent cu dispariția creștin-democraților italieni, a dispărut și Partidul Comunist Italian (PCI), în urma „miraculosului an” 1989 – fapt ce a dus la redesenarea sistemului de partide din peninsulă. România este însă departe de această situație, în schimb e ușor de exagerat în momentul de față intensitatea combaterii corupției pe malurile Dâmboviței din cauza „numelor grele” anchetate sau condamnate în ultima perioadă de timp. Iar politicienii nu sunt greu de înlocuit!
Este îngrijorător, într-adevăr, faptul că oamenii de afaceri au ajuns în vizorul DNA sau a altor structuri ale Parchetului General. Însă întrebarea care trebuie pusă în momentul de față, este dacă ne permitem să avem o clasă antreprenorială coruptă și cu un comportament prădător în raport cu resursele publice. Corupția în mediul privat pune sub semnul întrebării mecanismele funcționării pieței, de la competiție și inovație până la modul în care contractele sunt respectate de către părți. Oricât de dramatic ar fi impactul anchetelor anticorupție asupra anumitor sectoare ale economiei românești, nu trebuie uitat că alternativa este o situația mult mai gravă – un capitalism românesc ineficient și corupt, incapabil să genereze prosperitate pentru cea mai mare parte a cetățenilor.
*
Într-o conferință recentă economistul Daniel Dăianu a remarcat existența efectului DNA asupra execuției bugetare: România a avut până în luna noiembrie a anului 2014 excedent bugetar, ceea ce este inedit din punct de vedere economic pentru țara noastră în ultimii 25 de ani. Revenirea economică a României s-a datorat în parte și activității DNA. Caracteristica revenirii economice a țării noastre după Marea Recesiune (cum e denumită criza economică din 2008-2013?) a fost recurgerea din ce în ce mai mult la resursele interne de eficiență pentru generarea creșterii economice. Dacă acestea ar fi utilizate eficient PIB-ul ar crește 1-1,5% în plus față de estimări.
Foarte multe din resursele interne necesare creșterii economice erau irosite prin corupție. Până de curând eficacitatea utilizării resurselor interne era scăzută, randamentul celor 4-5% din PIB alocați formării de capital fiind de numai 2-3%, semn că foarte multe din aceste resurse erau sifonate. Întrebarea firească observârnd aceste cifre este de ce randamentul resurselor economice a fost atât de slab în România?
Răspunsul îl găsim în dosarele DNA la capitolul comisioane acordate autorităților locale sau centrale pentru obținerea contractelor care variază în general între 10%-20% din valoarea totală a acestora. Concret, randamentul slab al resurselor economice devine vizibil în cazul „șoselelor spre nicăieri”, cum este Transalpina sau al „celebrei” autostrăzi Bechtel, în cazul reparațiilor dese și costisitoare executate asupra infrastructurii proaspăt inaugurate, a licențelor Microsoft de care nu era nevoie, în valoarea nejustificată a contractului cu EADS pentru securizarea frontierelor, în numeroasele săli de sport care au apărut în localități care nu au o infrastructură adecvată etc.
Privită din această perspectivă acuzația conform căreia DNA ar bloca activitatea economică prin reticența funcționarilor publici din ministere și autorități de a semna contracte sau autorizații, nu reprezintă deloc o evoluția negativă. „Blocajul” semnăturilor și aprobărilor reprezintă de fapt un moment de inflexiune pentru administrație și economie. Așa-zisul blocaj, acuzat de politicieni și „formatorii de opinie” reprezintă de fapt o primă etapă în stoparea accesului privilegiat la resurse a unor persoane sau grupuri de interese. E un răgaz oferit administrației și decidenților politici pentru a dezbate modul în care resursele economice vor fi utilizate: în interes public sau în serviciul unor grupuri de interese politico-economice.
Opțiunea acordării acestor resurse în mod netransparent și ineficient implică deja costuri prea mari pentru administrație și politicieni – vizite la DNA și „sejururi” în „beciul domnesc”, cum e denumit mai nou arestul poliției capitalei. Așa-zisul blocaj reprezintă și o oportunitate economică – economisirea unor resurse rare care altfel ar fi irosite, și care pot fi utilizate, mai târziu, mai eficient pentru dezvoltare. În fine teama birocraților și a decidenților, de a nu da „undă verde” unor proiecte finanțate din resurse publice nu denotă neapărat o teamă mai mult sau mai puțin rațională față de DNA, ci rutinizarea corupției în interiorul administrației și a instituțiilor statului.
Confruntați cu ofensiva anticorupție a DNA birocrații și decidenții politici din administrație au intrat în expectativă: vor mai continua mult timp investigațiile anticorupție? Când se vor putea întoarce la vechile practici? Ceea ce reprezintă o altă oportunitate care ar trebui fructificată, dacă ar exista un consens la nivelul societății și presiune asupra instituțiilor statului: crearea de proceduri care să blocheze tentativele de acces preferențial la resursele publice.
Alternativa la combaterea corupției este întoarcerea la status quo-ul anterior, care ar avea ca efect compromiterea instituțiilor statului, lipsa lor de răspunderea în fața cetățenilor precum și sporirea inechităților în urma rutinizării comportamentului cleptocratic asupra resurselor publice. Practic tot ce înseamnă serviciul public, crearea de bunuri publice și dezvoltare s-ar face pe baza consecințelor neintenționate ale corupției, un fel de trickle down corruption care ar asigura un nivel minim de acces la resursele publice celor care le generează în principal – cetățenii. O asemenea situație însă ar fi dezastruoasă din punct de vedere politic pentru societate, deoarece fundamentele democrației ar fi compromise, iar din punct de vedere economic ar însemna adâncirea polarizării sociale și perpetuarea decalajelor economice în raport cu Europa Unită.
Foto credit: Octav Drăgan
